Studiu de caz: Conflictul transnistrean

10:52 0 Comments

După declaraţia din TI august 1991 s-au intensificat acţiunile forţelor separatiste din republică, care au dus la înfiinţarea autopro- clamatei republici a Găgăuziei (în raioanele din sudul Republicii Moldova dominate de populaţia găgăuză) şi a autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene (ce cuprinde regiunea situată pe malul stâng al Nistrului). Cu toate că independenţa „republicilor” nu a fost recunoscută de Parlamentul Republicii Moldova, autorităţile de la Comrat şi de la Tiraspol au desfăşurat acţiuni pentru recunoaşterea politică, dar cu programe diferite. Conducerea regiunii găgăuze a ajuns la un compromis cu guvernul de la Chişinău, ceea ce a dus la acordarea unui staţut politic special acestei regiuni.
Organizaţiile nonguvr -nar cntaie trans'iistrene blo chează căile ferate în semn de protest faţă de politica Chişinăului (1990) foto: Mihai Vengher
în nerecunoscuta republică nistreană, situaţia politică a evoluat treptat spre violenţă, care a erupt în martie 1992 prin acţiunile separatiştilor nistreni. în pofida iniţierii unor convorbiri de pace de către autorităţile moldovene, ucrainene, ruse şi române, operaţiile militare au continuat toată vara anului 1992. Folosind drept pretext apărarea drepturilor, minorităţii ruse din Transnistria, formaţiunile paramilitare ale separatiştilor, susţinute de unităţile Armatei a 14-a ruse, au declanşat o operaţiune militară împotriva
secţiei orăşeneşti de poliţie din Tighina. în zilele următoare, conflictul armat s-a extins pe platourile de la Cocieri, Coşniţa şi Chiţcani. Acţiunile militare au continuat pe parcursul lunii iunie, punctul culminant fiind atacul Armatei a 14-a asupra poziţiilor apărătorilor statalităţii moldoveneşti. în ziua de 21 iulie 1992, Boris Elţin şi Mircea Snegur au semnat la Moscova, în prezenţa liderului separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, un document care prevedea principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zonă şi care a marcat încetarea oficială a războiului din Transnistria. După semnarea Convenţiei a crescut considerabil influenţa Armatei a 14-a a Rusiei, care şi-a asumat responsabilitatea menţinerii păcii. Prezenţa acestei armate străine a fost şi continuă să fie analizată de reprezentanţii diverselor organisme internaţionale, guvernul Republicii Moldova insistând în repetate rânduri asupra retragerii ei de pe teritoriul ţării. în diferite etape ale dezvoltării după proclamarea independenţei, Rusia a condiţionat sprijinul economic pentru evitarea colapsului economic prin integrarea totală a Republicii Moldova în spaţiul CSI şi legalizarea prezenţei militare ruse în Transnistria.
Transnistria reprezintă un teritoriu de importanţă strategică pentru Rusia, care este interesată vital să-şi întărească poziţiile şi influenţa politico-economică şi militară în această regiune, considerată, încă din perioada Imperiului Rus, un avanpost al intereselor ruseşti spre Balcani şi sud-estul Europei. în majoritatea cazurilor, propunerile şi scenariile lansate de Rusia în perioada de după proclamarea independenţei Republici Moldova şi apariţia conflictului reprezentau modalităţi de tergiversare a retragerii trupelor şi armamentelor ruseşti. Autorităţile ruse invocau şi motivau că dislocarea nu putea avea loc decât cu acceptul autorităţilor de la Tiraspol.
103
Ca p i t o l u l 4
DOSAR
Conflictul transnistrean reprezintă cea mai grea problemă moştenită din epoca sovietică de Republica Moldova. Zdruncinând din temelie societatea moldovenească de la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut, „sindromul transnistrean” a marcat deosebit de puternic viaţa social-politică a Republicii Moldova în perioada de după proclamarea independenţei de stat în anul 1992, uneori punând în joc destinul său istoric. Timp de 20 de ani clasa politică şi societatea civilă moldovenească au fost preocupate în mod firesc şi constant de problema Transnistriei, mobilizând resurse umane şi materiale impresionante în căutarea unei soluţii adecvate.
în ciuda anumitor deosebiri de mentalitate, precum şi a impactului negativ al ostilităţilor din anul 1992 asupra conştiinţei populaţiei, oamenii care locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului nu nutresc sentimente de ură şi duşmănie unii faţă de alţii. Românii, ucrainenii, ruşii şi alte naţionalităţi de pe ambele maluri - în majoritatea lor creştini ortodocşi, uniţi între ei prin rădăcini istorice adânci, legături de rudenie, căsătorii mixte, prin cultură şi tradiţii comune - sunt în general compatibili şi capabili să trăiască în pace şi bună înţelegere într-un stat unic.
Urme ale războiului de pe Nistru, 1992 foto: Mihai Potârniche
Care sunt consecinţele conflictului de pe Nistru din anul 1992? Cum ar putea fi soluţionată „problema transnistreană”? Crezi că sunt utilizate toate metodele pentru aplanarea conflictului pe cale paşnică?
A. Conflict îngheţat
în realitate, adevăratele cauze ale apariţiei „conflictelor îngheţate” trebuie căutate în procesele complexe care au avut loc în ultimii ani de existenţă ai Uniunii Sovietice. Este absolut evident faptul că focarele de conflict pe teritoriile unor republici „rebele” au fost inspirate, stimulate şi utilizate de centru, care era interesat să-şi păstreze controlul efectiv asupra tuturor republicilor unionale, utilizând acest instrument pentru a contracara aspiraţiile fireşti ale acestora la suveranitate, libertate şi renaştere naţională.
încercările de a inocula idei despre „diferenţele civilizaţionale” dintre oamenii care locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului, despre necesitatea unui „divorţ civilizat” şi despre existenţa unui anumit „popor transnistrean” sunt cu certitudine forţate, tendenţioase, artificiale şi departe de realitatea obiectivă. Chiar dacă am admite existenţa unui anumit specific regional, populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului este compatibilă din toate punctele de vedere şi poate trăi în pace şi bună înţelegere într-un stat democratic şi indivizibil, care poate fi construit împreună.
Evoluţia politicii externe a Republicii Moldova (1991-2008), Chişinău, 2009
B. Bilanţurile materiale
„în războiul de la Nistru au fost înregistraţi, de ambele părţi, 802 morţi şi peste 5000 de răniţi, inclusiv în rândurile populaţiei civile. Pagubele materiale cauzate de conflictul armat au fost estimate la circa 12 mld de ruble în preţurile curente ale anului 1992, restabilirea localităţilor şi a obiectivelor distruse necesitând cel puţin 15 mld de ruble. Operaţiunile militare au provocat un val de circa 108 mii de refugiaţi, dintre care 51 de mii s-au stabilit în 38 de localităţi de pe malul drept al Nistrului, iar alţi 57 de mii în Ucraina.”
Ioan Scurtu, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 2003, Chişinău, 2012