Relaţiile internaţionale în epoca contemporană

10:02 0 Comments

Până la Primul Război Mondial (1914-1918) relaţiile internaţionale sunt dominate de sistemul echilibrului puterii, adică alianţele dintre marile puteri determină raportul de forţe pe arena europeană şi mondială. După 1918, Liga Naţiunilor instituie sistemul de securitate colectivă. După al Doilea Război Mondial, se impune sistemul de securitate colectivă generală, garantul căreia este ONU. în realitate însă, între 1945 şi 1991, are loc o competiţie între două blocuri mari de state, unul condus de Statele Unite, altul de Uniunea Sovietică. Ceie două supraputeri nu se ciocnesc direct, iar echilibrul terorii asigură o stabilitate relativă a ordinii mondiale.
EVOCARE
1. Primul Război Mondial şi echilibrul puterii
Sistemul numit convenţional „echilibrulputerii” a dominat relaţiile internaţionale în secolul al XlX-lea. Acestuia îi era specifică alianţa dintre două sau mai multe mari puteri împotriva unui stat cu tendinţe hegemonice. Anume sistemul echilibrului puterii a dus la declanşarea războiului în 1914, ca urmare a contradicţiilor dintre cele două alianţe politico-militare, Antanta şi Tripla Alianţă. Sistemul echilibrului puterii nu ia în calcul interesele statelor mici şi mijlocii, considerăm du-se firesc ca marile puteri să-şi împartă între ele sferele de influenţă (în China, Africa sau Balcani, spre exemplu). Drept urmare, după 1918, se instituie un nou sistem al relaţiilor internaţionale cu scopul de a elimina deficienţele sistemului internaţional bazat pe alianţa dintre marile puteri.
• Care sunt rezultatele principale ale Primului Război Mondial?
• în ce condiţii a avut loc procesul de formare a României Mari în anul 1918?
Şedinţă a Ligii Naţiunilor, Geneva 1920
VOCABULAR
Revizionism - politică de nere- cunoaştere a unor graniţe trasate prin tratate internaţionale şi efortul de a obţine redese- narea lor în funcţie de interesele unor state ce se consideră a fi nedreptăţite.
Statu-quo - stare de fapt existentă la un moment dat, cu referire la relaţiile dintre 2 sau mai multe state, inclusiv la hotarele dintre ele.
2. Relaţiile internaţionale în perioada interbelică
în perioada interbelică, se prefigurează o nouă paradigmă în relaţiile internaţionale, anume cea a securităţii colective care avea drept scop asigurarea securităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei tuturor statelor recunoscute pe plan mondial, nu numai a celor mari. Cu alte cuvinte, asistăm la democratizarea relaţiilor internaţionale, iar instituţia care e menită să asigure securitatea statelor şi să evite conflictele violente dintre ele este Liga Naţiunilor, creată în 1919 la Paris, în cadrul Conferinţei de Pace. Liga Naţiunilor este astfel prima organizaţie internaţională care îşi propune să servească drept mediator în litigiile dintre state şi să le
12
C U R S V I A Ţ A P O L I T I C Ă Ş l R E L A Ţ I I L E I N T E R N A Ţ I O N A L E Î N S E C O L U L A L XX- LEA
rezolve pe cale paşnică. Iniţial, ţările învinse in Primul Război Mondial, precum Germania, nu fac parte din Liga Naţiunilor. Treptat însă vor fi şi ele cooptate. în 1926 Germania va deveni membru al Ligii Naţiunilor, fiind acceptată chiar în Consiliul organizaţiei, ceea ce echivalează cu recunoaşterea statutului de mare putere pe care îl pierduse la 1918. în 1934, după ieşirea Germaniei din Liga Naţiunilor, URSS îi ia locul. Uniunea Sovietică va fi la rândul ei eliminată din Liga Naţiunilor în 1939, ca urmare a încălcării statutului organizaţiei prin declanşarea războiului împotriva Finlandei (noiembrie 1939-februarie 1940).
Liga Naţiunilor avea un sistem de sancţiuni îndreptat împotriva statelor agresoare. Acestea au fost aplicate în câteva rânduri. De exemplu, împotriva Japoniei care a invadat Manciuria în 1931 (parte a Chinei, ţară membră a Ligii) sau a Italiei, care în 1935 a pornit război împotriva Etiopiei, unicul stat din Africa membru al Ligii. Lipsa solidarităţii statelor europene în punerea în aplicare a sancţiunilor economice, dar mai ales a embargoului asupra importurilor de armament, împotriva statelor agresoare a determinat eşecul Ligii Naţiunilor în prevenirea unui al doilea război mondial.
3. Relaţiile internaţionale în al Doilea Război Mondial
Tratatul sovieto-german de neagresiune din 23 august 1939, numit şi Pactul Molotov-Rib- bentrop a dus la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. Germania şi URSS şi-au împărţit sferele de influenţă în Europa Centrală şi de Est. Conform protocolului adiţional secret, primei i-au revenit porţiunea vestică şi cea centrală ale Poloniei, iar celei de-a doua - Ţările Baltice, partea de est a Poloniei (Ucraina de Vest şi Bielorusia de Vest), precum şi Basarabia (Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, ocupate de sovietici în iunie 1940, nu erau menţionate). După semnarea acordului din 23 august 1939, Germania a invadat Polonia la 1 septembrie 1939 şi astfel a început cel de-al Doilea Război Mondial. Alianţa sovieto-germană i-a permis lui Hit- ler să lupte pe frontul de vest şi să cucerească
Liderii coaliţiei antihitleriste la Conferinţa de la Teheran, noiembrie 1943
în timp record Danemarca şi Norvegia (aprilie 1940), precum şi Ţările de Jos şi Franţa (mai- iunie 1940). în toamna aceluiaşi an însă, Hitler a suferit un eşec în „bătălia pentru Anglia”.
Atacul german asupra URSS din iunie 1941 a adus Statele Unite de partea coaliţiei antinaziste. Premierul britanic Winston Churchill şi preşedintele american Franklin Delano Roosevelt redactează Carta Atlanticului (august 1941) în care se schiţează nevoia creării Naţiunilor Unite şi principiile de bază ale acesteia, la care va adera ulterior şi URSS. Coaliţia Naţiunilor Unite va ieşi învingătoare din al Doilea Război Mondial în urma capitulării Germaniei (8 mai 1945) şi a Japoniei (2 septembrie 1945). Noua configuraţie a hărţii politice a lumii a fost stabilită la conferinţele de la Teheran (1943), Ialta (1945), Potsdam (1945), Paris (1947).
4. Relaţiile internaţionale în timpul Războiului Rece
Relaţiile dintre statele occidentale şi URSS s-au înrăutăţit după 1945. Divergenţele s-au acutizat din motive ideologice şi geopoliti- ce. Germania postbelică a fost împărţită în patru zone de ocupaţie: sovietică, americană, britanică şi franceză, prima evoluând în RDG, iar următoarele trei - în RFG. în Europa de Est, aflată sub ocupaţie sovietică, au fost impuse regimuri comuniste supuse Moscovei, ceea ce americanii au interpretat ca o încălcare a acordurilor de la Ialta (fe-
C a p i t o l u l 1
C U R S
bruarie 1945), care prevedeau organizarea unor alegeri libere.
Nu numai Europa a fost împărţită în două zone de influenţă, cea americană în Vest şi cea sovietică în Est, dar şi întreaga lume. Iniţial, americanii deţineau supremaţia economică şi militară întărită şi prin faptul că erau unicii care dispuneau de bomba atomică, folosită în Japonia în 1945 (pe 6 august la Hiroshima şi pe 9 august la Nagasaki). în 1949 şi URSS va obţine propria armă nucleară, aşa încât pentru câteva decenii se va instaura echilibrul terorii, adică al fricii mutuale de aplicare a armelor nucleare. Cu alte cuvinte, în epoca Războiului Rece din anii 1945-1991, relaţiile internaţionale au fost caracterizate de sistemul bipolar. Pe lângă echilibrul terorii, altă trăsătură a acestuia a fost lipsa unei declaraţii formale de război în 1945-1947, precum şi lipsa unui tratat formal care să-i pună capăt (1990-1991). Fiecare bloc de state avea şi o alianţă militară menită să apere interesele sale: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, creat la 4 aprilie 1949), dominată de americani, şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), controlată de sovietici.
în particular, politica externă americană a fost ghidată în această perioadă de doctrina Truman (1946), potrivit căreia SUA trebuiau să evite o ciocnire directă cu URSS şi să nu permită acesteia extinderea dincolo de liniile de demarcaţie stabilite la 1945.
Doctrina Truman, inspirată de diplomatul George Kennan, punea accent pe izolarea URSS (containment) şi nutrea speranţa că dificultăţile interne ale comunismului vor duce la implozia sistemului. în acest scop SUA vor participa la eliberarea Coreei de Sud (1950-1953) ocupate de Nordul comunist, prin atragerea unei coaliţii internaţionale largi sub egida ONU. Americanii se vor implica şi în războiul din Vietnam, tot în scopul evitării comunizării Sudului, dar vor eşua (1965-1973).
Pe de altă parte, scopurile politicii externe sovietice pot fi rezumate prin formula „nici război, nici pace” (Raymond Aron). în urma încercărilor interne de a reforma radical regimul comunist (Ungaria, 1956) sau revizuirea acestuia (Cehoslovacia, 1968), Moscova formulează aşa-numita doctrină Brejnev, potrivit căreia statele comuniste (adică URSS) au dreptul de a introduce trupe militare în orice stat-satelit în care vor avea loc evenimente similare. URSS se implică masiv în exportarea revoluţiilor comuniste şi în afara Europei, în Africa mai ales. Sprijină regimul lui Fidel Castro din Cuba, care se declară post-factum marxist-leninist pentru a obţine sprijinul Moscovei împotriva SUA. Cea din urmă implicare, în emisfera vestică, duce la cea mai mare criză din epoca Războiului Rece, criza din Caraibe, care a fost la limita izbucnirii unui conflict nuclear între cele două supra- puteri (octombrie 1962). O altă implicare ma-
J. F. Kennedy şi N. S. Hruşciov, 1962
14
C U R S V I A Ţ A P O L I T I C Ă Ş l R E L A Ţ I I L E I N T E R N A Ţ I O N A L E Î N S E C O L U L A L X X - L E A
sivă a URSS în afara teritoriilor cucerite în 1945 a avut loc în Afganistan (1979-1989), ceea ce a devenit un eşec la fel de dureros pentru sovietici precum a fost Vietnamul pentru americani.
Un rol important în aplanarea conflictelor l-a avut Organizaţia Naţiunilor Unite, creată în 1945 şi care, pe lângă aplicarea de sancţiuni economice, are şi o armată proprie de intervenţie (căştile albastre). Deşi ONU veghează oficial la garantarea păcii în lume, marile puteri au un cuvânt greu de spus în relaţiile internaţionale, precum şi în cadrul ONU. Consiliul de Securitate al acesteia este alcătuit din 5 membri permanenţi, care nu sunt decât cei cinci învingători principali în cel de-al Doilea Război Mondial: Statele Unite ale Americii, Rusia (fosta URSS), Marea Bri- tanie, Franţa şi China.
5. Relaţiile internaţionale după Războiul Rece
Războiul Rece şi sistemul bipolar în relaţiile internaţionale ia sfârşit odată cu dezintegrarea blocului de state comuniste din Europa, în special odată cu dezagregarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia la 3 martie 1991 şi colapsul URSS (august 1991). După dispariţia Uniunii Sovietice, unii experţi au afirmat că lumea a devenit unipolară, adică în care Statele Unite deţin supremaţia globală fără a avea concurenţi pe măsură. Cu toate acestea, Rusia postsovietică, deşi nu are capacităţile militare ale defunctei URSS, a cărei moştenitoare de drept este, joacă încă un rol important pe arena internaţională.
China comunistă de asemenea are un potenţial militar din ce în ce mai important, inclusiv la capitolul arme nucleare, susţinut şi de o economie viguroasă (din 2012 - a două din lume, după SUA). în ultimii ani, Japonia, în contextul experimentelor nucleare şi ameninţărilor venite din partea Coreei de Nord, şi-a dezvoltat o armată destul de redutabilă, inclusiv la capitolul apărare antibalistică. Cu alte cuvinte, relaţiile internaţionale după 1991 sunt caracterizate mai degrabă de multipolarism decât de unipolarism.
Numeroase conflicte armate au afectat lumea de după Războiul Rece. O listă selectivă ar include războaiele din Balcani, Africa (mai ales cele civile), dar şi din Orientul Apropiat (de exemplu, războiul civil din Siria, 2012-2013). Nu sunt de neglijat nici conflictele armate din spaţiul postsovietic (războiul azero-armean din Carabahul de Munte; războiul ruso-moldovean din Transnistria; războaiele din Cecenia; războiul ruso-georgian, soldat cu pierderea de către Georgia a Osetiei de Sud şi a Abhaziei).
O caracteristică esenţială a multor conflicte şi ciocniri violente de după Războiul Rece este faptul că ele sunt iniţiate de actori nonstatali. Cel mai cunoscut caz este cel al organizaţiei islamice extremiste Al-Qaeda, care şi-a asumat organizarea atacurilor teroriste de la New York şi Washington, D. C. de pe 11 septembrie 2001. Ca urmare a acestui atac, Statele Unite au adoptat aşa-numita doctrină Bush, potrivit căreia SUA are dreptul la un atac preventiv asupra unui stat inamic. Cu alte cuvinte, prin comparaţie cu doctrina Truman, care avea un caracter defensiv, cea din 2002 justifică un război ofensiv. Doctrina Bush a fost aplicată prima dată în războiul din Afganistan (lansat în 2001) şi Irak (2002-2012).
După 1991, NATO s-a extins spre Est, incluzând Polonia, Cehia şi Ungaria (1999); Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Bulgaria şi România (2004); precum şi Albania şi Croaţia (2009).
15
C a p i t o l u l 1
DOSAR
A. Opinii d espreînceputul Războiului Rece
1. De la Stettin, pe malul Balticii, la Trieste, pe Adriatica, o cortină de fier a coborât de-a lungul continentului european, în spatele acestei linii, toate capitalele fostelor state ale Europei Centrale şi de Est sunt, de acum înainte, incluse în sfera de influenţă sovietică.
W. Churchill, Fulton, martie 1946
2. SUA nu trebuie să aştepte în viitorul apropiat relaţii politice strânse cu regimul sovietic. Noi trebuie să privim Uniunea Sovietică drept un rival pe arena politică, şi nu ca un partener. Politica sovietică nu va reflecta dragostea abstractă pentru pace
şi stabilitate, nici o credinţă în posibilitatea unei coexistenţe paşnice între lumile socialiste şi capitaliste, dar mai degrabă o presiune precaută şi persistentă în scopul dezbinării şi slăbirii tuturor puterilor şi influenţelor rivale.
G. Kennan, diplomat american la Moscova, 1946
3. în lume s-au format două grupări: pe de-o parte, tabăra imperialistă antidemocratică, care are drept scop esenţial instaurarea dominaţiei mondiale, pe de altă parte, s-a creat tabăra antiimperia- listă şi democratică, al cărei obiectiv esenţial este subminarea imperialismului, întărirea democraţiei şi lichidarea urmelor fascismului.
Andrei Jdanov, ideolog sovietic, septembrie 1947
Apreciază în scris, pe baza opiniilor expuse mai sus, cine a fost responsabil de declanşarea Războiului Rece, Estul sau Vestul?
B. Istoric american despre situaţia României între 1938 şi 1944
între 1938 şi 1940, britanicii au devenit interesaţi în apărarea independenţei României şi a altor câtorva state din Europa estică-(...) între 1940 şi 1944, Marea Britanie şi America au încercat să convingă România să se întoarcă împotriva Germaniei şi să se alăture Aliaţilor, la fel ca şi să garanteze pentru un stat român postbelic independent şi democratic. Prin 1943 a devenit clar că majoritatea Balcanilor va cădea în sfera militară a Armatei Roşii (...) în august 1944, schimbarea militară din România a ajutat semnificativ prin forţarea germanilor să abandoneze majoritatea Balcanilor.
Paul D. Quinlan, Ciocnire asupra României. Politica anglo-americanăfaţă de România, 1938-1947, Centrul de Studii Româneşti, Iaşi,
1995, p. 155-156
C. Istoric francez despre începutul
Războiului Rece
Cotitura din 1947 înseamnă mai degrabă o reafirmare a spiritului „bolşevismului într-o singură ţară” extins la bolşevismul în mai multe ţări: caracter deopotrivă internaţional şi ultracentralizat al mişcării, clădită mai mult ca oricând înjurai bastionului sovietic, şi dependenţă strânsă a noilor ţări de „democraţie populară”; întărirea luptei de clasă în interior şi în exterior, apel la vigilenţa revoluţionară în faţa comploturilor imperialismului şi prioritate acordată luptei împotriva războiului antisovietic. Toate aceste lozinci, care aveau în 1930 un aer de fortăreaţă asediată, exprimă în 1947 un optimism cuceritor, ca şi cum şi-ar fi pierdut caracterul extremist, înscriindu-se în linia democraţiei. Sistemul sovietic a atins ceea ce s-ar putea numi „maturitatea totalitară”: având asupra cetăţenilor URSS un control de o perfecţiune fără precedent în istoria omenirii; întinzându-se în mai multe state europene, iar în viitor şi la China; întruchipat fiind de un conducător unic, adulat ca soldat, ca filozof şi om de stat; şi fiind aproape pretutindeni în lume întărit de o forţă de iradiere ideologică comparabilă cu puterea de influenţă a unei religii. Raportul lui Jdanov constituie apoteoza acestui univers sinistru.
Franţois Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 427-428
16
VIAŢA POLI T I C A Şi RELA Ţ I I L E IN T ERNAŢ ION AL E ÎN SECOLUL XX
Studiu de caz
ONU şi problemele globale ale umanităţii
ONU a creat o serie de instituţii pentru rezolvarea celor mai importante probleme cu care se confruntă umanitatea. Printre acestea sunt:
UNICEF - fundaţia ONU pentru protecţia drepturilor copiilor, creată în decembrie 1946
FAO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, creată în octombrie 1945 UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură, creată în noiembrie 1945 VVF40 - Organizaţia Mondială a Sănătăţii, creată în aprilie 1948
UNHCR - înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, creat în decembrie 1950
UNDP - Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, apărut în noiembrie 1965
Alte instituţii sau subdiviziuni ale ONU se ocupă de multiple alte probleme globale ale lumii în care t'ăim: SIDA; încălzirea globală; terorismul; problema protejării drepturilor femeilor; asistenţă umanitară; protecţia persoanelor cu dizabilităţi ş. a.
Cele mai importante contribuţii la bugetul ONU, 2013
State membre
SUA
Japonia
Contribuţie (% din busetul ONU)
22,000 %
10,833 %
Germania 7,141 %
EVALUARE
« Caracterizează noua ordine mondială instaurată după Primul Război Mondial.
• Explică cum avea loc garantarea securităţii hotarelor prin crearea unor alianţe de state care aveau aceleaşi interese.
• Elaborează o axă cronologică unde vei indica principalele date şi evenimente care au avut loc în perioada interbelică în plan internaţional (spaţiul universal, european şi românesc).
• Localizează pe harta istorică schimbări teritoriale în Europa de Est şi Orientul Apropiat în anii 1918-1940.
• Determină specificul evoluţiei României în relaţiile internaţionale în anii '20-'30 ai sec. XX.
Ban Ki-moon, secretar general al ONU din 2007
Franţa
5,593 %
Secretari Generali ai ONU
Marea Britanic
5,179 %
1946-1953
Trygve Lie
(Norvegia)
China
5,148 %
1953-1961
Dag Ha mmarski old
(Suedia)
Italia
4,448 %
1961-1971
U Thant
(Birmania)
Canada
2,984 %
1972-1981
Kurt Waldheim
(Austria)
Spania
2,973 %
1982-1991
Javier Perez de Cueliar
(Peru)
Brazilia
2,934 %
1992-1997
Boutros Boutros-Ghali
(Egipt)
Rusia
2,438 %
1997-2006
Kofi Annan
(Ghana)
Australia
2,074 %
2007-
Ban Ki-moon
(Coreea de Sud)
Coreea de Sud
1,994 %
Mexic
1,842 %
Care este contribuţia GNU
în lume? Selec
Olanda
Alte state membre
1,654 % 20,765 %
tează şi notează informaţii din surse suplimentare despre proiectele realizate de ONU în ultimii 20-30 de ani.